Toata lumea o numeste baby blues

Oare chiar nu se poate sa fiu lasata putin in pace? Matusica lui Adrian, cu zambetul ei de cal si cu cele 750 de grame de bomboane cu ciocolata, chiar nu stie cate kilograme am luat in timpul sarcinii? Si de cate trebuie sa scap? Varul meu Adi si cei 4 plozi ai lui intre 1 si 5 ani, si-a pierdut memoria, a uitat ca o lauza are nevoie de liniste?

Si mamicuta mea draga care vine in fiecare zi la ora 10 si pleaca la 4, nu ma scuteste de nici una din conversatiile ei interminabile – cred ca bate toate recordurile din lume – chiar sunt obligata sa-i raspund cand eu nu as avea chef decat de un singur lucru: linistea?

Am citit tot ce se putea despre baby blues in timpul sarcinii. Din punct de vedere rational, mi se parea de neconceput sa fii deprimata dupa ce ai aflat ca existenta ne-a rezervat noua, femeilor, lucrul cel mai minunat din lume: sa dai viata. Ma inselasem insa. Inevitabila Ana, care soseste tinand in brate cel de-al 14-lea urs pecare l-a primit Goguta in cele trei zile ale existentei sale, are si ea parerea ei: „Acum incepe adevarata viata de adult, scumpa mea. Cu toate responsabilitatile ei.”, zise ea bagand usor „fitilul”.

Ma uit Ia voinicul meu care doarme ca un ingeras. Intr-un sfert de ora, va trebui sa-I pun iar la san. Nimic nu se petrece la intamplare in micuta sa existenta. Totul este notat pe o fisa pe care am asezat-o langa patutul lui: cum este scaunul, abundenta regurgitarilor (pe pijamaua mea din matase), temperatura si orele de masa. Alaptatul este o operatiune laborioasa. In plina faza a febrei laptelui, sanii imi sunt umflati si ma dor. Insa nu ma dau batuta. Tot ceea ce cer este sa fiu lasata sa-mi hranesc pruncul in liniste si pace. Toate asistentele astea care isi baga capul pe usa, telefoanele care suna intr-una si vizitele neasteptate, nu e vesel deloc! Ieri chiar am asistat la vizita sefului cel mare. Care mi-a pus pe pat (nu mai am nici o vaza libera, atatea flori am primit incat camera mea seamana cu o florarie de la coltul strazii) un buchet de garoafe rosii. Se facea ca nu observa ca il alaptez pe micut la san.

Este inevitabil. In fata nou-nascutului si simtindu-se privit de amandoi parintii cam susceptibili, fiecare vizitator se crede obligat sa intre in jocul nevinovat al asemanarii. Chestie de conversatie. Un moment hotarator pentru tata, care crede cu tarie ca fiul ii seamana. Si pentru mama, care nu se indoieste nici o secunda ca pruncul pe care 1-a nascut este o minune unica in lume. Irezistibil. Goguta are nasul lui nenea Sorin, zambetul matusii Alina, barbia varului lui

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *